„Gravida la 16 ani”

Parca asa se numea emisiunea vazuta aseara. Cum nu aveam somn butonam telecomanda pe toate posturile. Si uite asa am ajuns si la aceasta emisiune, despre care mai auzisem cu ani in urma ca ar rula pe la americani. Tot atunci, pe cand „calaream” site-urile de pe afara dadeam de statistici care aratau ca rata sarcinilor in randul adolescentelor a crescut dupa aparitia TV a acestui reality show. Motivul? Cat se poate se simplu: adolescentele isi doreau sa devina vedetele acestei emisiuni.

Din fericire in Romania este difuzat doar show-ul original, nicidecum varianta autohtona. Si sper din tot sufletul sa ramana asa. Chiar nu imi doresc sa vad cum tinerele noastre raman insarcinate doar de dragul a 15 minute de faima. La fel cum sper ca parintii acestora le vor face o educatie sexuala sanatoasa, explicandu-le riscurile, neajunsurile si neplacerile ce vor urma.

Eu una mi-as dori sa traiesc intr-o societate in cadrul careia sexualitatea nu mai este un subiect tabu, in special in relatia parinti- copii. Adolescenta este in sine un subiect sensibil. Copiii nu mai sunt copii dar nu sunt nici adulti. Din punct de vedere psihologic acestia nu sunt inca capabili in a lua decizii importante legate de viata lor, fara suportul parintilor, sunt usor sugestionabili si influentati de grupul din care fac parte, in timp ce corpul lor se afla intr-o continua transformare iar functiile reproductive sunt active si „imbatate” hormonal. Am observat cum educatia sexuala este confundata cu povestile despre sex, in marea majoritate a cazurilor.  De aici si marile probleme in randul adolescentilor care isi incep viata sexuala mult prea devreme, rata crescuta a avorturilor, a bolilor cu transmitere sexuala si nu in ultimul rand traume psihice ce ii pot urmari pe tot parcursul vietii.

In 1995 eram in clasa a IX-a. Doi reprezentanti ai unui ONG au cerut permisiunea de a participa la ora de dirigentie insa au fost repede dati afara din sala de doamna diriginta, pe motiv ca „ne invata despre sex”. Oamenii nu au facut altceva decat sa ne explice (cu ajutorul unor planse desenate) cum functioneaza organele reproductive si care sunt regulile de igiena intima. Sunt sigura ca dansii ar fi avut mai multe de spus, lucruri care ne-ar fi fost de folos si care mai tarziu ar fi prevenit cazurile de sarcina nedorita si avort din clasa. Pana la inceputul clasei a XI-a, din pacate, jumatate dintre colegele de clasa aveau o viata sexuala activa, unele dintre ele cu mai multi parteneri si cate 2-3 avorturi la activ. Parintii si profesorii nu stiau nimic de aceasta situatie neplacuta. Parintii nu au discutat cu adolescentii lor despre sex, profesorii nici atat.

Eu una consider ca este datoria noastra, ca parinti, sa ne ocupam de sanatatea fizica si psihica a copiilor nostri. Educatia generala nu poate fi completa fara o educatie sexuala adecvata varstei si necesitatilor adolescentului.

Ignoranta

In secolul XXI ignoranta este cel mai mare pacat. Cel putin asa cred eu. Poate ca nu ne permitem sa cumparam o carte noua in fiecare saptamana, sa mergem la cursuri de specialitate, conferinte si alte cele. Sau poate avem banii necesari pentru toate acestea, dar din pacate nu avem timp. Copii mici, parinti batrani si bolnavi, prea multe ore petrecute la serviciu.

Azi voi vorbi despre dezvoltarea personala. Pentru ca la asta ma pricep. Sa ne intelegem, nu sunt a toate cunoscatoare. E un domeniu vast, cu metode care mai de care, unele vechi de sute de ani, altele noi, unele demonstrate stiintific iar altele nu. In Romania au inceput sa apara tot felul de tehnici si metode ca ciupercile dupa ploaie. Oameni care s-au trezit inselati de asa zisi maestrii, guru si vindecatori care isi proclamau metoda ca fiind unica si cea mai buna metoda de vindecare sufleteasca si fizica. Poate ca da, poate ca nu.

In timp ce ma uitam pe internet, am dat peste tot felul de articole (imi cer scuze, dar nu am invatat inca cum sa adaug link-urile necesare) care erau pline de ura la adresa unor metode de dezvoltare personala. In conditiile date, nu pot decat sa ma intreb: oare autorii au incercat vreodata acele metode? Sau poate ca le-au incercat dar nu au functionat pentru ei? Sau poate au dat peste sarlatani?

Eu cred cu putere ca atunci cand vreau sa incerc o metoda noua de dezvoltare personala trebuie mai intai sa ma informez. Sa caut istoricul acelei metode, scoala careia apartine, tehnicile folosite, testimoniale. Vedeti voi, este imposibil sa nu existe un site oficial pentru metoda X. Sa nu uitam ca sunt metode care nu au fost acreditate (inca) in Romania dar care sunt recunoscute oficial in alte tari. Sunt metode care iti sunt potrivite si metode care nu iti sunt potrivite. Exemple pot fi multe. Hajamatul (metoda de vindecare fizica cu beneficii in plan emotional) provine din Turcia, nu este recunoscut de catre guvernul turc, in schimb are recunoastere oficiala in Canada. Metoda Bowen este recunoscuta oficial in Australia. Metoda Silva, NLP, respiratia holotropica…cate si mai cate. Acum, de unde stim ce si cum sa alegem? Pai, cum spuneam mai sus. Este imposibil sa nu existe un site oficial in legatura cu metoda sau tehnica respectiva. Apoi, daca eu sunt o persoana logica, rationala, cum credeti ca o sa percep dezvoltarea personala spirituala? Ca o marsavie, o inselatorie pentru prosti. Si invers. Daca sunt o persoana spirituala, credincioasa si particip la un workshop bazat pe logica si rationament, care nici macar nu pomeneste cuvantul „emotie”, cum credeti ca as reactiona? Niste oameni fara Dumnezeu, nedezvoltati si de care ar trebui sa imi fie mila. Niste prosti care nu vad dincolo de cuvinte si de material. Si uite asa apar barfele si recenziile negative. Acum, presupunand ca m-am decis asupra unei metode X. Inainte de a plati o caruta de bani pe niste sedinte de dezvoltare personala, vindecare psihica sau fizica, parca as merge la un workshop, sa vad exact despre ce este vorba inainte de a lua decizia finala. In cadrul unui workshop, teoretic, ar trebui sa capat niste informatii de la oameni specializati in domeniul respectiv. Cui se adreseaza aceasta metoda? In ce consta, mai exact, aceasta metoda? Poate o mica demonstratie? Abia la sfarsit voi putea lua decizia corecta pentru mine.

Omul nu este un animal pe care il poti dresa asa cum vrei. Avem cu totii personalitati diferite, idei diferite despre viata, experiente diferite. Suntem unici in ciuda asemanarilor dintre noi. Nu exista o reteta sau un raspuns universal pentru nevoile si problemele noastre. Din punctul meu de vedere omul este ca un diamant neslefuit. Trebuie doar sa gasim metoda potrivita pentru slefuirea perfecta. Iar pentru asta trebuie sa ne informam corect, din surse de incredere si in niciun caz din recenzii pline de ura. Mai e ceva: informatia se capata in timp, cu rabdare.

Din acest motiv consider ignoranta un mare pacat. A vorbi urat despre o anume metoda de dezvoltare personala inseamna a nu sti nimic despre aceea metoda/tehnica. Imi aduc aminte de un articol citit in urma cu mai bine de 10 ani. La nivelul anului 1994 existau peste 600 de tehnici asociate devoltarii personale si aproximativ 200 de scoli de psihoterapie.  Va puteti imagina cate exista in 2014, douazeci de ani mai tarziu? Cat despre persoana care poate preda/practica metoda X, ar trebui sa fie inregistrata in cadrul scolii respective iar numele ei sa poata fi gasit in lista celor care sunt acreditati de catre scoala sau institutia careia apartin. De asemenea, titlul persoanei este foarte important, pentru ca el vine cu competente si drept de pratica in anumite domenii (de exemplu, un psiholog -in functie de orientare- are drept de coaching dar un coach nu are dreptul de a practica sedinte de psihoterapie).

Acestea fiind zise, nu imi doresc decat sa vad cum circula informatia corect, fara prejudecati, astfel incat sa stim de unde, cand si cum sa alegem ceea ce este bine pentru noi.

 

Robotelul

Robotelul.

Robotelul

„-Alexandru!”

Copilul lasa capul in pamant, stiind ca a facut ceva gresit. Ce anume? Nici el nu stia. Pentru urmatoarea jumatate de ora nici nu mai indrazni sa se mute din loc. Statea pur si simplu uitandu-se cand in jos, cand pe pereti, cand la stanga, cand la dreapta. Isi freca manutele si mai culegea din cand in cand cate o scama imaginara de pe pantaloni. „Am vrut doar sa il iau in brate si sa il pup 😦  ” gandi baietelul de numai 9 anisori. Asezat pe canapea se uita cum unchii si matusile luau nou-nascutul in brate, se jucau cu el, il pupau…

Intr-un tarziu una dintre matusi isi dadu seama ca toata lumea era cu spatele la Alexandru in timp ce acesta statea stingher, pe un colt de canapea.

„-Alexandru, vrei o ciocolata calda?

-Da” spuse copilul zambind.

Se indreptara amandoi spre bucatarie, matusa ii pregati ciocolata promisa si statu cu el la povesti. Lucruri simple dar care il faceau fericit pe micut. Un sfert de ora mai tarziu s-au intors in sufragerie, razand amandoi si glumind pe seama mustatii de ciocolata cu care Alexandru se pricopsise. O alta matusa observa la randul ei mustata:

„-Oooooo, Alexandru, esti baiat mare acum! Ia te uita ce mustacioara ai!” zise ea razand

„-Alexandru!”- copilul incremeni din nou. „Du-te si spala-te!”. Alexandru simti privirea taioasa a mamei sale pana in adancul sufletelului sau. Pentru cele cateva ore cat mai tinu petrecerea de familie Alexandru nici ca mai indrazi sa scoata vreun cuvant. Mai erau doi veri acolo, de varste apropiate, care se jucau si alergau prin casa, sareau cand pe fotoliu, cand pe canapea, laudandu-se pe la toti invitatii cu acrobatiile pe care le pot face. Incet dar sigur, Alexandru disparu din peisaj. Singura care a observat a fost matusa cu ciocolata calda. Aceasta l-a urmat pe micut in dormitor:

„-Alexandru, scumpul meu, nu vrei sa stai cu noi in sufragerie?

-Nu, tanti, am teme de facut si dupa aia vreau sa ma uit la televizor.

-Bine dragul meu, dar daca vrei sa vorbesti cu cineva, eu sunt aici” zise matusa cu o voce blajina in timp ce il mangaia usor pe cap.

Petrecerea s-a terminat pe la 8 seara, era totusi in timpul saptamanii iar a doua zi toata lumea trebuia sa mearga la serviciu. O ora mai tarziu matusa auzi tipete si plansete, numai ca nu isi putea da seama de unde provin.

„-Radule, cred ca avem vecini certareti. Tu auzi tipetele astea?

-Hmmm, nu e prima oara cand le aud. Cred ca vin de la vecinul de langa noi. Eh, asta e, ma duc sa fac un dus.”

Cinci minute mai tarziu Radu se intoarce disperat:

„-Carmen, nu sunt vecinii! E Tudora, cred ca il bate pe Alexandru!!!

Carmen infasca in graba o bluza noua, noroc ca nu avusese timp sa ii dea eticheta jos, o baga intr-o punga si doua secunde mai tarziu era un etaj mai jos batand in usa cumnatei sale.

„-Auzi, draga, cumparasem asta pentru tine dar azi am uitat de ea, grabita fiind sa nu intarzii la petrecere. Alexandru ce face?

-Doarme.” Raspunse sec cumnata.

„-Pacat, voiam sa vorbesc cu el. Daca are nevoie sa il duc maine dimineata la scoala. Am niste treburi si ajung in zona.

-Nu-i nevoie, il duc eu.”

„Of, Doamne! Acu i-acu!-gandi Carmen- cum aflu eu daca il bate pe Alexandru. Cu toate ca la reactiile pe care bietul copil le are, nici nu m-as mira. Poate daca o sun pe Flori, ele se inteleg mai bine.”

Cateva zile mai tarziu Carmen si Flori erau in vizita la cumnata cu pricina. Flori avea la randul ei un baietel, asa ca putea sa deschida subiectul foarte usor.

„-Tudora, lasa-l pe Alexandru afara cu Ovidiu. Asta micu’ are atata energie ca uneori nu mai stiu ce sa fac.

-Pai atunci du-l la doctor, poate are ADHD, sau cum se numeste. Stii tu, boala aia in care copiii au prea multa energie. Ii da doctorul niste pastile si se linisteste.

-Cum sa fac draga asa ceva? Copilul e copil, trebuie sa se joace, sa iasa afara, sa isi faca prieteni.

-Auzi, tu chiar vrei sa ai un copil cu educatie de mahala? Asta se intampla cand copiii stau prea mult pe afara. Cu un copil trebuie sa vorbesti exact ca un om matur si sa ii ceri sa faca lucruri ca un matur. Asa se educa copiii. Sau vrei sa te faci de ras la neamuri?

-Scuza-ma, Tudora” am intervenit eu „dar nu ii poti face asa ceva unui copil! Chiar crezi ca un copil de noua anisori o sa gandeasca ca un adult de 35-40 de ani?!

-Draga, tu sa taci, nici macar nu ai copii ca sa stii despre ce vorbesti!” veni replica taioasa a Tudorei.

„-Unui copil trebuie sa ii interzici sa isi imagineze! Nu are voie, asta inseamna ca e bolnav. Iar de stat afara? Nici nu se pune vorba. Poate sa se uite la televizor cat vrea. Nici jucariile nu sunt bune. Poate sa inghita partile mici si sa se sufoce. D-asta nu-i cumpar jucarii. Ce are in casa e mai mult decat suficient.”

In tot acest timp Carmen il urmari pe Alexandru venind din dormitor cu telecomanda universala in mana. Se aseza pe jos, turceste, si dadu drumul televizorului. Maica-sa veni imediat cu o fata de masa, un borcan de dulceata si o lingurita. Ii aseza fata de masa pe picioare, ii dadu borcanul si lingurita. Facea toate acestea fara macar a se opri din a povesti care e parea ei despre educatie. Alexandru nici macar nu a observat ca are musafiri. Se uita ca hipnotizat la televizor. Se uita si manca, se uita si manca. In zece minute a terminat tot, fara a-si dezlipi ochii de televizor. In acelasi fel in care a venit in sufragerie, asa a si plecat.

„Doamne, parca e un robotel!” gandi Carmen.

„-Tudora, dar daca continui asa o sa ajungi sa ai un robot, nu un copil.” zise Carmen hotarata sa dea curs gandurilor sale.

„-Ce stii tu! Habar nu ai cum sa cresti un copil!”

In zadar au incercat cele doua sa-i explice Tudorei despre nevoile unui copil. Tudora era „surda” la toate argumentele.

Viata facu in asa fel incat Radu si Carmen sa plece din tara pentru doi ani. La intoarcere, bucurie mare, petrecere mare. Prima grija a lui Carmen a fost insa Alexandru. „Ce o face bietul baiat?” Si il vazu: gandul ei despre robotel devenise realitate. Alexandru nu se misca de pe canapea decat daca era nevoie si numai atunci cand i se cerea ceva. Nu vorbea neintrebat, nu exprima opinii, nu facea mizerie, nu se juca, nu radea, nu… Era copilul-robot perfect. Doar mama era foarte fericita. Copilul ei avea o educatie „aleasa”.

 

 

Matura

Vara lui 2002

A trecut un an de la moartea bunicii. Bunicul se hotari ca ar trebui sa faca curat in pod dar din cauza varstei nu se mai putea urca pe scara. Cele doua surori tocmai si-au vazut visul implinit. Pentru prima oara in cei douazeci de ani de viata  aveau sa se urce in pod, singure. Au mai incercat o singura data dar nu au indraznit sa treaca mai departe de capatul scarii. Acolo sus era intuneric bezna iar povestile cu bau-bau din copilarie isi spuneau cuvantul. „Vai de mine, daca sunt sobolani acolo? Sau serpi? Daca te musca, iti dai seama? Fata, iti dai seama ca o sa mori?” Cu o usoara frica cele doua se impinsera una pe alta. „Hai ca nu o sa fie chiar atat de rau!” Dar tot nu avura curajul sa urce. Mama urca prima si dupa ce primira ok-ul ca totul e in regula urcara si ele. Praf mult, obiecte aruncate de-a valma, cateva panze de paianjen. Si carti. Multe carti si caiete ingalbenite de vreme. La vederea cartilor surorile au uitat de frica. Interesul pentru comoara nou descoperita era atat de mare incat nu mai avura rabdare sa ajunga cu ele afara din pod si sa le curete asa cum trebuie. Descoperira primele carti cu povesti din care bunicii le citeau cand erau mici, primele caiete cu bastonase si litere facute cu stangacie, prima carte pe care au reusit sa o citesca singure si primul jurnal pe care au incercat sa il scrie. Intr-un final au coborat din pod. Lumina zilei era tocmai buna pentru citit iar aerul curat de afara nu se putea compara cu cel din podul plin de praf si invechit. O multime de amintiri le napadira, lacrimi de bucurie le curgeau pe obraz iar inima le batea atat de tare ca mai avea putin si o lua la trap. Cea mica gasise un caiet, nu era al ei dar curiozitatea o impinse sa vada despre ce era vorba. Jurnalul Cristinei. „Aha! Ia sa vedem ce ai scris tu aici!”

„Despre primul baiat pe care l-a placut… neinteresant, stiam de Marin. Cules de corcoduse… pfff, serios? Asta-i jurnal?”

Dora mai rasfoi cateva pagini si cand era gata gata sa renunte dadu peste ceva marcat cu semnul exclamarii din toate partile:

<< 23 iulie 1988

Jur ca nu voi mai vorbi toata viata mea cu Dora! Astazi ne-am certat si Dora mi-a dat cu matura peste picioare ca sa nu ma mai marit niciodata! Mai intai m-a lovit cu piciorul si m-a tras de par ca sa ma doara. Apoi a luat matura si cand nu am fost atenta m-a maturat peste picioare si a inceput sa rada. Am intrebat-o de ce mi-a dat cu matura peste picioare, ca sa nu ma mai marit? Si ea a inceput sa rada ca nesimtita si m-a suparat rau de tot. Toata viata mea nu o sa mai vorbesc cu ea pentru ca e o rea si o sa tin minte ce mi-a facut.>>

Dora lasa caietul jos si incepu sa rada cu lacrimi.

„-Cristina, cand ai scris asta, jur ca nu imi aduc aminte?

-Nu stiu. Despre ce e vorba?” Si ii lua caietul din mana. Citi micul text si se inrosi la fata.

„-Auzi, fata, dar tie nu iti este rusine sa te uiti prin lucruile mele?

-Pai daca nu stiam ce este? Eram curioasa. Dar mie nu imi vine sa cred ca ai scris intr-un caiet ca nu vei mai vorbi cu mine din cauza unei maturi. Tu chiar crezi in toate chestiile astea?

-Pai daca mi-ai dat cu matura peste picioare ca sa nu ma mai marit! Normal ca sunt suparata!

-Doamne fereste! Hai ca ma faci sa rad!”

 

Mai, 2014

Cristina are 36 de ani. Necasatorita si fara perspectiva unui partener de viata inca se gandeste la matura.

 

 

Competitia

Una langa alta pe treptele casei. Asa stateau cele doua verisoare obligate de mama uneia dintre ele sa intre intr-o competitie nedorita. Cea mare, inalta, slaba, cu ochi negri si parul balai, imbracata intr-o rochita cu volanase roz deja castigase la categoria „cea mai frumoasa”. Cea mica, usor rotofeie, cu parul carliontat si baietoasa nu isi dorea decat atentie. „De ce toata lumea o lauda numai pe ea? Si de ce pe mine nu ma asculta nimeni?” Ca la o piesa de teatru, cele doua se luptau pe cea mai inalta treapta a scarii pentru rolul principal in sanul familiei. Acum competitia se ducea si pentru titlul de „cea mai desteapta”. Printre rasete care mai de care, concursul incepu prin cantece, dans si poezie. Pe picior de egalitate si in disperare de cauza, cea mica ridica doua degetele, ca la scoala, si sigura ca va rupe gura targului si va castiga concursul spuse:

-Eu vreau un cal sa invat sa calaresc pentru ca mie imi plac caii!

-Hahahahaha! Mai bine iti ia ma-ta o capra si o calaresti p-aia!!! Cel mai respectat dintre unchi tocmai ii taiase aripile.

Umflata, caci asa ii spuneau rudele, se desumfla de tot. „Intr-o zi am sa ma fac mare si o sa stiu tot ce ganditi!”-era razbunarea suprema pe care umflata si-o putea imagina.

Zilele trecura iar prietenia dintre cele doua fete incepu sa se destrame. Chiar daca se jucau in continuare impreuna si imparteau acelasi pat in camera bunicii relatia dintre ele devenise una cel putin ciudata. Competitia devenise una reala, o adevarata desfasurare de forte cu scopul de a  castiga cat mai multi prieteni una in detrimentul celeilalte. Glumele si sicanele de prost gust isi faceau loc usor usor, bataile, aruncatul cu pietre una in capul celeilalte, scuipatul…

Iar pana la sfarsitul vacantei… au trecut mai bine de douazeci de ani.

 

Inspiratie

„Sa avem seninatatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat si mai ales intelepciunea pentru a face deosebirea intre cele doua posibilitati.”